Mortua Est, mortua Vest!

Mortua Est, mortua Vest!

 
Am scăpat de frăţia poporul sovietic cu gândul că ne vom croi destinele prin proprie voinţă, şi uite-aşa… au venit americanii. Şi pentru că sunt alte vremuri, nu s-au paraşutat, ci au aterizat pe şantierul Autostrăzii Transilvania sau deasupra gazelor de şist de la Bârlad şi Vama Veche, ori pe platformele petroliere din largul Mării Negre. Pe nesimţite, parteneriatul strategic Romania-SUA, necesar şi acceptat de populaţie, dar viciat de lăcomia unor companii în combinaţie cu obedienţa politicienilor, ne face să ne gândim că, în fapt, am schimbat un stăpân cu un altul.
Compania americană Bechtel a început acum zece ani să construiască autostrada Transilvania. A reuşit să termine doar o optime din ea. România a plătit însă americanilor 1,2 miliarde de euro. Dacă punem la socoteală prejudiciul rezultat din întârziere, dar şi sumele necesare reparării infrastructurii din zonă, factura depăşeşte lejer 2 miliarde de euro.
Înainte se numeau Sovromuri; erau societăţi mixte româno-sovietice menite a cimenta relaţiile dintre popoarele noastre prietene. Evident, puţini ştiau la acea vreme că rolul lor era mult mai simplu, să strângă 200 milioane de dolari, despăgubirile de război pe care România trebuia să le plătească vecinului de la Răsărit. Şi pentru că „prietenia” era de nezdruncinat, au strâns peste 2 miliarde de dolari, după care au plecat.
Acum se numesc Fonduri de investiţii şi vin din Vest. Nu vizează despăgubiri, ci doar resurse. Sunt reprezentate de „prieteni” ai naţiunii române. Foşti ambasadori, de exemplu Mark Gitenstein, ultimul reprezentant al Casei Albe, a fost ales, spre surprinderea neiniţiatilor, în Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietatea. Ce are aşa de interesant acest Fond? Simplu: companii de stat de energie. 
Dar ce l-a determinat pe fostul ambasador să revină? Părea foarte supărat la terminarea mandatului. „Am avut multe companii americane frustrate de imprevizibilitatea procesului de decizie. În special deciziile legate de recuperarea TVA datorată lor, de ajutorul de stat. Mai multe companii au fost foarte nemulţumite de licitaţii, au simţit că procesul era fie incorect, fie imprevizibil.”
La urma urmei, însă, cât de mulţi americani contribuie la economia românească, ca să merite efortul domnului Gitenstein? Potrivit statisticilor, aproape 40 de mii de oameni lucrează în 2700 de companii cu capital majoritar american, adică sub 1% din totalul forţei de muncă. În schimb, cu totul surprinzător, afacerile acestora depăşesc 3,5 miliarde de euro. Bună afacere, dacă ne gândim că au investit doar 1 miliard de euro.
România mai are ceva important: o poziţie de invidiat pe harta gazelor naturale - convenţionale sau de şist. Coincidenţă sau nu, aproape imediat ne-am trezit cu o somitate americană, fostul general Wesley Clark. Are mult de muncă: reprezintă interesele Chevron la Bârlad şi Vama Veche, ale lui George Soros la Roşia Montană, şi ale Exxon Mobil în Marea Neagră.  România poate dormi liniştită, marele aliat al poporului român veghează pentru liniştea noastră, şi vom primi pentru asta o redevenţă de sub 10%. Înainte se numea zeciuială, acum s-ar traduce doar ca impozit pe    prostia politicienilor români. Zdravaite, hello, goodbye!
Până la urmă americanii au venit. Cu o întârziere de 50 de ani, dar totuşi nepoţii unchiului SAM au venit. Americanii însă nu au venit singuri. În 2009, ne-au dat un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi am scăpat de criză. Am scăpat pe hârtie…
TRILATERALA mondială, reprezentată de banii FMI, a preluat controlul de facto al marilor decizii economice din România. Asta pentru a avea siguranţa că îşi recuperează miliardele de euro date împrumut. Să nu se înţeleagă din acest discurs că am ceva împotriva FMI sau a fraţilor noştri mai mari de peste ocean. Eu îi iubesc pe americani la fel de mult cât ne iubesc ei nouă resursele naturale: de gaze, aur, cupru şi petrol. 
Istoria ne învăţă că americanii sunt un popor extrem de iubăreţ cu celelalte popoare care deţin resurse naturale. Într-adevăr, din când în când, mai izbucneşte câte un război. Dar noi nu avem de ce să ne facem griji, suntem sub umbrela NATO şi nici nu trebuie să fim cuceriţi, pentru că ne-am vândut deja. Ieftin, ce-i drept, dar ne-am vândut !
După această introducere pro-americană get-beget, o să facem o lecţie de relaţii publice, folositoare în special pentru oamenii de afaceri români. Mai exact o să facem diferenţa esenţială dintre lobby şi trafic de influenţă.
O ştire aparent banală a apărut zilele trecute pe site-ul reportervirtual.ro. Aici, jurnalistul Sabin Orcan, unul dintre foştii redactori şefi ai ziarului Adevărul, povestea cum patronul oficial al ziarului, omul de afaceri Cristi Burci se întâlneşte zilnic – dimineaţă, la amiază şi seara – cu generalul american Wesley Clark. Discuţiile vizează exploatarea gazelor de şist în România. Generalul NATO este acum un om de afaceri prosper în domeniul energiei. Să nu credeţi că dl. Clark umblă cu sondele petroliere după dânsul sau cu utilajele de fracturare hidraulică. Domnia sa este ceea ce în limbaj de Washington se cheamă „a lobbyist”- adică un lobby-ist.
Legislaţia românească nu a legalizat această ocupaţie, în codul nostru penal prăfuit această activitate se numeşte „trafic de influenţă” şi este similară corupţiei. În România, pentru trafic de influenţă se face închisoare la greu: parlamentari, oameni de afaceri, chiar şi miniştri, diverşi funcţionari mai mari sau mai mici au fost acuzaţi şi unii chiar condamnaţi pentru că şi-au traficat influenţa pentru interesele lor sau ale altora. 
La Wasghinton, dar şi la Bruxelles, lobbyştii fac milioane de euro din această activitate, care în esenţă înseamnă influenţarea unor decizii guvernamentale în favoarea unor companii. Ceea ce face cu succes generalul NATO la Bucureşti!
Când a ajuns la București anul trecut după ce USL a câştigat alegerile, generalul Wesley Clark a fost sincer şi a spus aşa: „Cred că voi putea atrage investitori şi creşterea economică a României. Ştim că există o revoluţie energetică în desfăşurare în lume, iar în România există un potenţial al carburilor, există surse de apă care pot produce energie. Consider că România poate deveni un principal exportator de energie.” Aşadar generalul a venit să facă bani în România în sectorul energetic. Domnia sa cunoaşte foarte bine regiunea Balcanilor, deoarece în 1999 a condus trupele NATO în războiul din fosta Iugoslavie.
Americanii i-au eliberat pe musulmanii din regiunea Kosovo din mâinile opresorilor sârbi. Toate bune şi frumoase. Problema este că fosta provincie sârbească deţine cele mai mari rezerve de cărbune demonstrate din lume. Concesiunea rezervelor din Kosovo s-a făcut către miliardarul american George Soros, cel care deţine acţiuni şi în proiectul minier de la Roşia Montană, de exploatare a aurului. Rezervele de cărbune din Kosovo sunt estimate la 300 de miliarde de dolari. Soros este principalul finanţator al Partidului Democrat din Statele Unite în ultimele două alegeri, când preşedinte a fost ales democratul Barack Obama. La rândul său, generalul Wesley Clark este membru al Partidului Democrat.
Generalul a candidat la alegerile prezidenţiale din 2004, când s-a retras în faţa colegului său John Kerry – acesta din urmă a pierdut la rândul lui alegerile în faţa lui George Bush. Acum John Kerry este mâna dreaptă a lui Barack Obama şi secretarul de stat de la Casa Albă, adică ministrul de externe al Statelor Unite ale Americii, şeful diplomaţiei. Evident, având prieteni aşa de sus-puşi, generalul Clark nu are probleme să facă lobby în ţări bananiere ca România, Serbia, Kosovo sau Bulgaria. Asta pentru că politicienii din aceste ţări depind sută la sută de deciziile diplomaţiei americane. La schimb, pentru protecţie, aceste ţări trebuie să cedeze corporațiilor americane hălci întregi din resursele lor energetice şi minerale. It’s just business, cum zic americanii!
În România, fostul general NATO trebuie să rezolve chestiunea exploatării gazelor de şist în favoarea companiei Chevron, afacerea Roşia Montană în favoarea lui George Soros, cea legată de exploatarea zăcămintelor de gaz din Marea Neagră în beneficiul Exxon Mobile, plus altele afaceri minore, cum ar fi CUPRUMIN sau CFR Marfă.
Revenind la declaraţiile jurnalistului Sabin Orcan, rezultă că generalul Clark îl are ca persoană de legătură în România pe controversatul om de afaceri Cristi Burci. Numele său a apărut în contextul privatizării CFR Marfă, alături de numele unei companii americane numite OMNITRAX. Burci este apropiatul fostului ministru Miron Mitrea şi unul dintre oamenii de bază ai noii guvernări USL. Acelaşi Burci îşi foloseşte canalele din mass media pe care le controlează pentru a susţine exploatarea gazelor de şist. În esenţă ideea poate fi bună pentru industria românească, aşa cum s-a dovedit în Statele Unite.
Pe de altă parte, politicienii nu trebuie să uite că au o datorie faţă de poporul român, nu faţă de companiile de lobby de la Washington şi că deciziile lor ne vor influenţa destinul pentru mulţi ani de acum încolo…